Profetul, Europa și dolarii

“Euro, moneda comună care ameninţă viitorul Europei” este avertismentul pe care ni-l transmite economistul american Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie, printr-o carte cu acelaşi titlu, publicată în august 2016.

Ce nu-i place lui Stiglitz?

După părerea autorului, principalul vinovat pentru crizele care au bântuit Europa după 2008, ar fi moneda Euro. El se face că uită că la originea crizei globale au stat în realitate excese ale industriei financiare americane, iar dolarul, şi nu euro, a contribuit la globalizarea crizei. Plin de generozitate, Stiglitz ne ofera si soluţii pentru salvarea Uniunii Europene, una din ele fiind renunţarea cât mai rapidă la moneda comună. Nu mă voi aventura să mă cert cu un premiant Nobel, oricum s-au găsit deja alţii să o facă. Mă rezum să constat doar că această carte se înscrie în mai larga campanie anti-euro şi anti-UE, menită să descurajeze pe cei care ar dori înlocuirea dolarului, ca monedă de referinţă internaţională, cu o monedă compozită, un fel de euro-dolar-yuan. În aceast război au fost înrolaţi economişti americani cu notorietate, printre care şi alţi deţinători ai premiului Nobel şi publicaţii economice de prestigiu, precum The Economist (Marea Britanie). În acest context nu ar trebui să ne mai mire nici refuzul Marii Britanii de a adera la Zona Euro, urmat acum de întregul circ al Brexit-ului. Avea dreptate generalul Charles de Gaule, atunci când se opunea cu înverşunare aderării Angliei la Comunitatea Economică Europeană, precursoarea Uniunii Europene.

Dolarul stă mai bine?

Statelor Unite le-au trebuit peste 100 de ani ca să pună la punct sistemul monetar bazat pe moneda unică, dolarul, şi pe o bancă centrală, Rezerva Federală (Fed), înfiinţată de abia în 1913. La conferinţa de la Breton Woods din 1944, dolarul este desemnat monedă de referinţă internaţională, luand locul lirei sterline. Prezent la conferinţă, reputatul economist englez John Maynard Keynes s-a opus, propunând ca alternativă o monedă compozită (“bancor”), care să nu fie moneda unui stat, propunere respinsă de SUA, care, după încheierea celui de al Doilea Război Mondial, impun regulile. Cu ocazia primelor întâlniri G20 de după criză, China şi alte câteva state, reiau încercările de a determina o înlocuire a dolarului, dar tot fără succes. Dolarul devenise cu timpul un instrument mult prea preţios, permiţând Fed–ului să pună în aplicare “politici monetare” capabile să influenţeze nu numai economia SUA, ci economia întregii lumi.

Cine face jocurile?

Standardul-aur adoptat la Bretton Woods (35$ uncia), s-a dovedit prea rigid. În 1958 se revine la o convertibilitate liberă faţă de aur, iar în 1971 preşedintele Richard Nixon hotărăşte eliminarea oricărei legături dintre dolar şi aur. Din acest moment, moneda nu mai are decât o acoperire legală (“fiat money”). Decizie “şocantă”, care împlineşte visul de secole al guvernanţilor, acela de a avea un control neîngrădit asupra monedei. Cât timp moneda era raportată la aur, ea reprezenta un fel de etalon pentru măsurarea valorii lucrurilor (“unitate de cont”). Cunoscuta teoremă a echilibrului preţurilor, care explică capacitatea unei pieţe libere de a se autoregla fără nici o intervenţie externă, se bazează pe prezumţia că valoarea monedei nu se modifică în timp. Dintr-o referinţă relativ stabilă, dolarul devine însă o monedă a cărei valoare poate “fluctua”, aflată în totalitate la cheremul Rezervei Federale. Dovada că pot face ce vor, am avut-o cu ocazia crizei recente. Lui Fed i s-a reproşat că nu a intervenit în criza din 1929, să salveze băncile ca un împrumutător de ultimă instanţă (pentru asta fusese de altfel creat). Ben Bernanke, devenit preşedinte al Fed, promite lui Milton Friedman, inventatorul monetarismului, că aşa ceva nu se va mai repeta. Şi a avut ocazia să se ţină de cuvânt. Ştia el, ce ştia …

Unde s-au dus banii?

Măsurile “neconvenţionale” aplicate de Fed, pentru salvarea băncilor americane aflate în agonie, sunt de natură să întoarcă în mormânt orice teoretician al capitalismului clasic. Nici una din fostele state comuniste nu şi-au permis intervenţii de o asemenea amploare. Urmare a acestor intervenţii, cantitatea de dolari (masa monetară) a crescut de cateva ori! Ben Bernanke promisese că, după ce lucrurile se vor îndrepta, aceşti bani vor fi retraşi. Inflaţia de care se temeau cu toţii nu s-a produs însă. Se caută explicaţii ale acestui fenomen neobişnuit. După cele întâmplate, atât băncile cât şi indivizii ţin strâns de bani. Marea majoritate a rezervelor valutare, indiferent că este vorba de state dezvoltate sau de state emergente, sunt constituite din dolari sau active denominate în dolari. Cantităţi imense de bani sunt absorbite de diverse găuri negre, majoritatea ascunse în aşa-numitele off-shore-uri: corupţia, comerţul cu droguri sau cu arme, terorismul. Când aceşti bani vor ieşi la lumină, Fed-ul va avea o mare problemă, pe care nu se ştie cum o va rezolva. Eventual declanşând o nouă criză. Economia mondială se găseşte pe un depozit uriaş de dolari, care a depăşit cu mult masa critică şi care a devenit o superbombă cu efecte greu de imaginat.

Care-i soluţia?

Emoţiile legate de “criza datoriilor suverane”, acumulate de guvernele unor state europene care ce-i drept, s-au îndatorat peste măsură, sunt amplificate excesiv de aceeaşi profeţi apocaliptici. Aceste datorii nu sunt nici mult mai mari şi nici mult mai mici decat datoriile guvernului SUA, datorii la a căror refinanţare contribuie însă întreaga lume, avand în vedere poziţia privilegiată a dolarului. Dacă la început, pentru a depăşi multiplele crize, Germania reuşeşte să impună aplicarea unor politici de austeritate, de strângere a curelei, după venirea la conducerea Băncii Centrale Europene, a lui Mario Draghi (crescut în pepiniera Goldman Sachs) şi sub presiunea unor guverne cu înclinaţii socialiste, UE lansează la rândul său, un program de “relaxare cantitativă”, adică de tipărire de bani cu nemiluita.

Ce facem cu Nobel-ul pentru economie ?

Spre ştiinţa dumneavoastră, Premiul Nobel pentru ştiinţe economice nu este acordat de Fundaţia Nobel, ci este un premiu acordat din 1969 de Banca Suediei “în memoria lui Alfred Nobel”. Austriacul nonconformist Friedrich Hayek, la randul său deţinător al unui Premiu Nobel pentru economie, spunea că, spre deosebire de celelalte Premii Nobel acordate pentru ştiinţe naturale, aşa-numitul Premiu Nobel în domeniul economiei, conferă unui individ o autoritate nemeritată, prin care acesta ar putea exercita o influenţă de-a dreptul nocivă asupra nespecialiştilor: politicieni, jurnalişti, public larg, care nu au pregătirea necesară pentru o înţelelegere corectă a lucrurilor.

“Euro, moneda comună care ameninţă viitorul Europei” este avertismentul pe care ni-l transmite economistul american Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie, printr-o carte cu acelaşi titlu, publicată în august 2016.

Ce nu-i place lui Stiglitz?

După părerea autorului, principalul vinovat pentru crizele care au bântuit Europa după 2008, ar fi moneda Euro. El se face că uită că la originea crizei globale au stat în realitate excese ale industriei financiare americane, iar dolarul, şi nu euro, a contribuit la globalizarea crizei. Plin de generozitate, Stiglitz ne ofera si soluţii pentru salvarea Uniunii Europene, una din ele fiind renunţarea cât mai rapidă la moneda comună. Nu mă voi aventura să mă cert cu un premiant Nobel, oricum s-au găsit deja alţii să o facă. Mă rezum să constat doar că această carte se înscrie în mai larga campanie anti-euro şi anti-UE, menită să descurajeze pe cei care ar dori înlocuirea dolarului, ca monedă de referinţă internaţională, cu o monedă compozită, un fel de euro-dolar-yuan. În aceast război au fost înrolaţi economişti americani cu notorietate, printre care şi alţi deţinători ai premiului Nobel şi publicaţii economice de prestigiu, precum The Economist (Marea Britanie). În acest context nu ar trebui să ne mai mire nici refuzul Marii Britanii de a adera la Zona Euro, urmat acum de întregul circ al Brexit-ului. Avea dreptate generalul Charles de Gaule, atunci când se opunea cu înverşunare aderării Angliei la Comunitatea Economică Europeană, precursoarea Uniunii Europene.

Dolarul stă mai bine?

Statelor Unite le-au trebuit peste 100 de ani ca să pună la punct sistemul monetar bazat pe moneda unică, dolarul, şi pe o bancă centrală, Rezerva Federală (Fed), înfiinţată de abia în 1913. La conferinţa de la Breton Woods din 1944, dolarul este desemnat monedă de referinţă internaţională, luand locul lirei sterline. Prezent la conferinţă, reputatul economist englez John Maynard Keynes s-a opus, propunând ca alternativă o monedă compozită (“bancor”), care să nu fie moneda unui stat, propunere respinsă de SUA, care, după încheierea celui de al Doilea Război Mondial, impun regulile. Cu ocazia primelor întâlniri G20 de după criză, China şi alte câteva state, reiau încercările de a determina o înlocuire a dolarului, dar tot fără succes. Dolarul devenise cu timpul un instrument mult prea preţios, permiţând Fed–ului să pună în aplicare “politici monetare” capabile să influenţeze nu numai economia SUA, ci economia întregii lumi.

Cine face jocurile?

Standardul-aur adoptat la Bretton Woods (35$ uncia), s-a dovedit prea rigid. În 1958 se revine la o convertibilitate liberă faţă de aur, iar în 1971 preşedintele Richard Nixon hotărăşte eliminarea oricărei legături dintre dolar şi aur. Din acest moment, moneda nu mai are decât o acoperire legală (“fiat money”). Decizie “şocantă”, care împlineşte visul de secole al guvernanţilor, acela de a avea un control neîngrădit asupra monedei. Cât timp moneda era raportată la aur, ea reprezenta un fel de etalon pentru măsurarea valorii lucrurilor (“unitate de cont”). Cunoscuta teoremă a echilibrului preţurilor, care explică capacitatea unei pieţe libere de a se autoregla fără nici o intervenţie externă, se bazează pe prezumţia că valoarea monedei nu se modifică în timp. Dintr-o referinţă relativ stabilă, dolarul devine însă o monedă a cărei valoare poate “fluctua”, aflată în totalitate la cheremul Rezervei Federale. Dovada că pot face ce vor, am avut-o cu ocazia crizei recente. Lui Fed i s-a reproşat că nu a intervenit în criza din 1929, să salveze băncile ca un împrumutător de ultimă instanţă (pentru asta fusese de altfel creat). Ben Bernanke, devenit preşedinte al Fed, promite lui Milton Friedman, inventatorul monetarismului, că aşa ceva nu se va mai repeta. Şi a avut ocazia să se ţină de cuvânt. Ştia el, ce ştia …

Unde s-au dus banii?

Măsurile “neconvenţionale” aplicate de Fed, pentru salvarea băncilor americane aflate în agonie, sunt de natură să întoarcă în mormânt orice teoretician al capitalismului clasic. Nici una din fostele state comuniste nu şi-au permis intervenţii de o asemenea amploare. Urmare a acestor intervenţii, cantitatea de dolari (masa monetară) a crescut de cateva ori! Ben Bernanke promisese că, după ce lucrurile se vor îndrepta, aceşti bani vor fi retraşi. Inflaţia de care se temeau cu toţii nu s-a produs însă. Se caută explicaţii ale acestui fenomen neobişnuit. După cele întâmplate, atât băncile cât şi indivizii ţin strâns de bani. Marea majoritate a rezervelor valutare, indiferent că este vorba de state dezvoltate sau de state emergente, sunt constituite din dolari sau active denominate în dolari. Cantităţi imense de bani sunt absorbite de diverse găuri negre, majoritatea ascunse în aşa-numitele off-shore-uri: corupţia, comerţul cu droguri sau cu arme, terorismul. Când aceşti bani vor ieşi la lumină, Fed-ul va avea o mare problemă, pe care nu se ştie cum o va rezolva. Eventual declanşând o nouă criză. Economia mondială se găseşte pe un depozit uriaş de dolari, care a depăşit cu mult masa critică şi care a devenit o superbombă cu efecte greu de imaginat.

Care-i soluţia?

Emoţiile legate de “criza datoriilor suverane”, acumulate de guvernele unor state europene care ce-i drept, s-au îndatorat peste măsură, sunt amplificate excesiv de aceeaşi profeţi apocaliptici. Aceste datorii nu sunt nici mult mai mari şi nici mult mai mici decat datoriile guvernului SUA, datorii la a căror refinanţare contribuie însă întreaga lume, avand în vedere poziţia privilegiată a dolarului. Dacă la început, pentru a depăşi multiplele crize, Germania reuşeşte să impună aplicarea unor politici de austeritate, de strângere a curelei, după venirea la conducerea Băncii Centrale Europene, a lui Mario Draghi (crescut în pepiniera Goldman Sachs) şi sub presiunea unor guverne cu înclinaţii socialiste, UE lansează la rândul său, un program de “relaxare cantitativă”, adică de tipărire de bani cu nemiluita.

Ce facem cu Nobel-ul pentru economie ?

Spre ştiinţa dumneavoastră, Premiul Nobel pentru ştiinţe economice nu este acordat de Fundaţia Nobel, ci este un premiu acordat din 1969 de Banca Suediei “în memoria lui Alfred Nobel”. Austriacul nonconformist Friedrich Hayek, la randul său deţinător al unui Premiu Nobel pentru economie, spunea că, spre deosebire de celelalte Premii Nobel acordate pentru ştiinţe naturale, aşa-numitul Premiu Nobel în domeniul economiei, conferă unui individ o autoritate nemeritată, prin care acesta ar putea exercita o influenţă de-a dreptul nocivă asupra nespecialiştilor: politicieni, jurnalişti, public larg, care nu au pregătirea necesară pentru o înţelelegere corectă a lucrurilor.