Bruckner catolicul si Gergiev ortodoxul
Cronică la Festivalul George Enescu aparută pe site-ul hotnews.ro
Un compozitor austriac catolic, un dirijor rus ortodox și o orchestră germană cu instrumentiști de toate cultele. O combinatie posibilă doar în muzică.
Romantica, a 4-a simfonie a lui Bruckner, la Sala Palatului. Valeri Gergiev a dirijat versiunea 1878/80 (una din mai multele versiuni realizate între 1874 și 1888). Este singura “programatică” din cele 9 simfonii, preluând teme muzicale medievale dedicate vînătorii. Pentru mine, muzica simfoniei este însă de un dramatism care depașește cu mult atmosfera unei partide de vânătoare. Ghergiev a adăugat ceva din patosul și exaltarea specifice muzicii ruse, unei simfonii cu o structură beethoveniană dar cu armonii wagneriene, interpretată magistral de instrumentiști excepționali. A fost unul din cele mai fantastice momente muzicale la care mi-a fost dat să asist, de când mă știu.
O dată cu instalarea sa în 2015 la pupitrul orchestrei Münchner Philharmoniker, după ce a condus timp de 8 ani London Symphonie Orchestra, Gergiev continuă la München traditia bruckneriană a lui Celibidache, ale carui interpretari au ajuns referințe, ceea ce pentru Gerghiev a reprezentat o provocare de care însă s-a achitat strălucit. In timp ce scriu aceste rânduri, mă uit pe Mezzo și ascult a 7-a, în aceeași interpretare fantastică. Cu o înfățișare modestă – nimic din ostentația majorității dirijorilor – jenat parcă de faptul că trebuie să apară în prim plan, Gergiev are totuși ceva diabolic în el. Cu gesturi reținute, care aduc mai degrabă a pase magice, conduce o orchestră de peste 80 de instrumentiști extraordinari, ajutându-se de o baghetă cât o scobitoare, cu care reușește să hipnotizeze o sală plină ochi cu 4000 de oameni avizi de muzică bună. La pauzele din partitură, când muzica ramâne suspendată, liniștea devine totală, niciodată nu am “auzit” o asemena liniște în Sala Palatului. Iar în pasajele fortissimo, parcă distingi fiecare instrument. Cine spunea ca acustica Sălii Palatului este proastă? Eu insumi am fost de multe ori nemuțumit. Nu-mi explic ce s-a întâmplat, o fi meritul orchestrei și al dirijorului, care au reușit o sincronizare perfectă sau au “greșit” ceva tehnicienii de sunet?
Sedus de Bruckner, era să uit de prima parte, care ea însăși ar fi fost suficientă să dea valoare spectacolului. Concertul 2 de Rahmaninov, ajuns probabil in Top 10 al concertelor de pian, (programul a fost schimbat, trebuia să fie concertul 4), a fost interpretat ireproșabil de Daniil Trifonov, aflat la vârsta la care Rahmaninov a compus concertul (27 de ani). Un tânăr timid, cu un frac care stătea strâmb pe el, încurcându-se printre scaunele orchestrei, dar care așezat la pian, s-a transformat miraculos într-un interpret de mare clasă. Orchestra, condusa de același Gerghiev, ascuns în spatele pianului, l-a susținut perfect, pregătindu-ne pentru ce avea să urmeze. Singurul regret: a lipsit Pavana lui Ravel.