Mark Carney, gardianul stabilităţii financiare globale

15 noiembrie 2008. La două luni de la debutul oficial al crizei, liderii celor mai dezvoltate state ale lumii, constituite în grupul G20 (fost G7), reprezentând 85% din PIB-ul mondial şi 2/3 din populaţia globului, se întâlnesc în mare grabă la Washington. Ca şi când atunci ar fi aflat pentru prima dată că ceva nu este în regulă, constată cu uimire că: Responsabilii cu politicile, factorii de reglementare şi cei însărcinaţi cu supravegherea din unele ţări avansate, nu au apreciat corect creşterea riscurilor pe pieţele financiare şi nu au atras atenţia asupra acestora, au tolerat inovaţiile financiare, nu au luat în considerare ramificaţiile sistemice ale acţiunilor locale de reglementare.”

FMI, la rândul lui, publică în 4 februarie 2009 documentul “Lecţiile crizei financiare şi reglementarea viitoare a instituţiilor şi pieţelor financiare şi a managementului lichidităţilor”. Chiar dacă acceptă că “nu există nici o îndoială că în urma crizei vor fi necesare schimbări majore în formele şi funcţionarea pieţelor financiare”, documentul atrage atenţia ca vor trebui “evitate măsurile luate în grabă, care pot duce la reglementări excesive şi ineficiente şi care ar putea sufoca inovaţiile financiare”. Entuziasmul reformator va trebui deci ţinut în frâu, altfel cine ştie, luaţi de valul reglementărilor, am putea omorî din greşeală găinile care fac ouă de aur.

Cuprinşi dintr-o dată de grija pentru soarta lumii, cei douăzeci îşi asumă nobila misiune de a crea un sistem financiar “mai sigur, mai sănătos, mai transparent şi mai responsabil”, misiune pentru a cărei realizare sunt mobilizate nenumărate instituţii: FMI, WB, FSB, OECD, BCBS, FATF, IOSCO şi alte multe organizaţii, organisme, agenţii, forumuri, comitete şi comiţii, cu acronime scoase parcă din săculeţul cu litere al jocului de scrabble. În 2009 se constituise un Comitet pentru Stabilitate Financiară, FSB (prin reorganizarea Forumului de Stabilitate Financiară, FSF) căruia G20 îi încredinţează coordonarea acţiunilor de reglementare a sistemului financiar. Primul preşedinte al FSB a fost Mario Draghi, actualul preşedinte al Băncii Centrale Europene. În noiembrie 2011, preşedinte al FSB este numit Mark Carney. Cine este de fapt acest Mark Carney? Personajul are un CV fabulos. Crescut în grădina Goldman Sachs (ca şi Mario Draghi de altfel), a fost, pe durata crizei, Guvernatorul Băncii Canadei, iar în prezent este Guvernatorul Băncii Angliei. Pâna la urmă “sistemul” a reuşit să-şi impună omul şi lupul a fost pus de pază la stâna cu oi. De altfel, majoritatea băncilor centrale şi a organismelor de reglementare şi supraveghere sunt populate cu “personalităţi” provenite din industriile financiare, care se bucură de o deosebită “apreciere” pentru vasta lor “expertiză” în utilizarea banilor noştri, în folosul lor, bineînţeles. Se pare că liderii G20, ca noi toţi de altfel, am devenit prizonierii acestui “sistem”, care protejează interesele bancherilor şi puţin le pasă de stabilitatea economiei lumii.

Liderii G20 s-au întâlnit din 2008 până în prezent de 12 ori. Nici vorbă să se revină la reglementările adoptate cu ocazia crizei din 1929 şi care au asigurat o stabilitate a sistemului financiar de mai bine de o jumătate de secol. Deveniseră o frână în calea ambiţiilor de creştere ale noilor industrii financiare. Era nevoie de nişte reglementări noi, care aparent să “revizuiască totul”, dar care, în realitate, “să nu schimbe nimic”. Grea sarcină. De abia în 2012, în Mexic, la Los Cabos, apar primele propuneri de reglementări, a căror implementare se speră să se finalizeze până în… 2019. Poate până atunci, lumea uită de criză.

Brisbane, Australia 2014: “Pentru a se ajunge la un sistem financiar puternic şi rezilient (rezistent la şocuri) au mai rămas de rezolvat unele probleme critice” legate de: reformarea entităţilor prea mari ca să fie lăsate să cadă, reglementarea sistemului bancar din umbră, reforma derivativelor, etc.

Antalya, Turcia 2015: “Pe pieţele financiare se menţin riscurile şi incertitudinile” “Pentru a se ajunge la un sistem financiar puternic şi rezilient au mai rămas de rezolvat unele probleme critice.” (nu s-au obosit nici măcar să schimbe textul)

Hongzhou, China 2016: “Realizarea unui sistem financiar deschis şi rezilient este esenţială pentru asigurarea unor creşteri şi dezvoltări sustenabile. În acest scop rămânem determinaţi (cine?) să finalizăm rezolvarea problemelor critice restante din cadrul regulator…” Se înregistrează însă şi prima victorie: noile reglementări prudenţiale Basel III păstreaza neschimbat nivelul capitalului minim obligatoriu.

În raportul din 30 august 2016 al Comitetului pentru Stabilitate Financiară, raport care se prezintă sub forma unei scrisori adresate liderilor G20 de către preşedintele Mark Carney, ni se spune că noile reglementări sunt deja „puse la treabă”, doar că mai sunt nişte mici probleme de rezolvat, pe ici pe colo, mai ales în “părţile esenţiale”: implementarea măsurilor pentru oprirea şantajului băncilor prea mari ca să fie lăsate să cadă („end Too Big to Fail”), creşterea siguranţei şi robusteţei infrastructurii pieţei derivativelor, transformarea sistemului bancar din umbră într-un sistem de finanţare rezilient bazat pe piaţă. Ni se atrage însă din nou atenţia că „Sistemul de reglementări va trebui să fie capabil să gestioneze riscurile sistemice care ar putea să apară, fără însă a înfrâna în vreun fel dezvoltarea inovaţiile financiare.” Până la urmă, de ce atâta interes pentru aceste inovaţii financiare? Păi fără ele se duc de râpă toate visurile de creştere ale noilor industrii financiare. Ele sunt principalele produse cu ajutorul cărora băncile au realizat în ultimii ani nişte venituri fabuloase, în realitate ele nu sunt de nici un folos economiei, în schimb pot provoca oricând o criză, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat.

În scrisoarea adresată în 3 iulie 2017 liderilor G20 adunaţi la Hamburg, Mark Carney ne dă vestea mult aşteptată: la zece ani de la debutul crizei financiare, ne putem bucura în sfârşit de un sistem financiar „mai sigur, mai simplu şi mai drept”. De acum băncilor li se va impune să aibă „… un capital de cea mai bună calitate de zece ori mai mare decât la începutul crizei…” Conform reglementărilor Basel, capitalul propriu al unei bănci trebuie să reprezinte cel puţin 8% din volumul creditelor. Un capital de 10 ori mai mare ar însemna 80% din volumul creditelor, greu de crezut că aşa ceva ar fi posibil. Un avizat înţelege însă că Mark Carney se referă doar la aşa-numita “componentă de calitate a capitalului” (veşnica problemă a virgulei), nicidecum la întreg capitalul, care rămâne cum am stabilit. Cu ocazia crizei s-a constatat că acest capitalul propriu, după ce că era mic, conţinea şi cantităţi apreciabile de active de valoare îndoielnică. Mark Carney se dovedeste un manipulator de geniu. Ai noştri au de la cine învăţa. Am avut o dată proasta inspiraţie de a cumpăra nişte ciuperci de pădure, la marginea şoselei. Când am ajuns acasă am constatat că doar câteva erau bune, acestea fuseseră aranjate cu grijă, la vedere, deasupra grămezii, restul erau stricate. De-acum, numărul celor bune va fi de 10 ori mai mare. Câte vor mai fi stricate? Cum ne-o fi norocul.

Prin urmare, G20 şi-a făcut treaba. Nu este nevoie să renunţăm la derivative, ar fi şi păcat, când ele fac atât de mult bine economiei, câte o criză pe ici pe colo, ce mai contează. Este suficient dacă facem ca piaţa derivativelor să devină mai transparentă şi înfiinţăm contrapartide centrale de compensare. Sistemul bancar din umbră s-a cuminţit şi va asigura în continuare atragerea de resurse financiare de pe piaţă. Marile bănci îşi vor dezvolta capacităţi interne de absorbţie totală a pierderilor. Ca acestea să devină operaţionale, rămâne doar ca toate statele să adopte cât mai rapid aceste reglementări. Aici nu pot să apară decât mici probleme juridice şi de sincronizare, a căror rezolvare cade în sarcina autorităţilor locale. Până când? Nicio grabă. Oricum, Trump s-a pronunţat deja. După părerea lui, noile reglementări ar fi prea aspre cu sărmanele bănci. Cât despre problemele create de măsurile „neconvenţionale” aplicate de băncile centrale pentru salvarea sistemului financiar, nu s-a vorbit de loc la Hamburg. Aceste măsuri au reuşit se stopeze dezagregarea băncilor, însă au produs noi vulnerabilităţi: cantităţile de dolari, euro, lire şi yeni au crescut de câteva ori prin tipărirea de bani, fără însă să apară inflaţia care în mod normal însoţeşte astfel de acţiuni, fapt pe care însă nimeni nu îl poate explica; aplicarea îndelungată a programelor de relaxare cantitativă a facut să crească enorm datoria publică a multor state. Aceste „tratamente financiare” au avut efectul administrării morfinei bolnavilor cu dureri mari, aflaţi în faze terminale: alină suferinţa dar nu vindecă boala. Lumea stă pe o uriaşă bombă financiară care poate exploda oricând, cu efecte mult mai distructive decât cele din 2008.

În raportul publicat în octombrie 2012 de un grup de experţi condus de finlandezul Erkki Liikanen, raport elaborat la solicitarea Comisiei Europene, de fapt un fel de contra-raport la liniştitoarele rapoarte G20, autorii atrag atenţia că “nu există nici o garanţie că noile cerinţe privind capitalul vor fi suficiente că să limiteze riscurile din operaţiile de trading sau creditarea excesivă în special în zona imobiliară. În activităţile de trading şi alte activităţi de investiţii, băncile continuă să se bucure în realitate de subsidii, finanţându-şi aceste activităţi din depozitele clienţilor, garantate explicit de state, precum şi din alte ajutoare implicite.” În sfârşit cineva care spune ce trebuie, dar ce folos, raportul nu a produs nici un efect, zace probabil uitat pe undeva. Erkki Liikanen pare un om onest care ar fi fost mult mai potrivit pentru şefia FSB.

Se împlinesc 10 ani de la primele manifestări ale crizei. În 1939, la un deceniu după începutul precedentei crize mondiale, lumea era împărţită: de o parte conducători nevolnici, care nu vedeau nici o ameninţare şi, de cealaltă parte, dictatori ambiţioşi care contestau capacitatea democraţiei liberale de a găsi soluţii crizei. Aşa a început Al Doilea Război Mondial.