Făgăraș, Țara driganei
Articol aparut pe site-ul hotnews.ro
https://www.hotnews.ro/stiri-haute_culture-21864737-sixties-tara-driganelor-supravietuirea.htm
Drigana, bivolul negru care ar fi meritat să fie ales simbol al Țării Făgăraşului, va împărtăşi în curând soarta zimbrului moldovean, dacă vom sta nepăsători să privim cum dispare. Copil fiind, eu nu am văzut vaci, am crescut cu lapte de drigană. Smântâna era de două degete. În fiecare dimineaţă, o ţărancă din Săsciori venea pe jos 10 km, pâna la Făgăraş, cărând în spinare un bidon de 10 litri, plin cu lapte de bivoliță.
În anii ’50, Făgăraşul părea să fi revenit la viaţa patriarhală de provincie de dinainte de război. Oraş în care trăiau în înţelegere români, sași, maghiari, evrei şi ţigani – ţigani “de mătase”, aşezaţi la casele lor şi cu meserii onorabile. In afara unor animozitați provocate de ocupația germană (să citiți “Cocoșul decapitat”, roman al făgărășanului Eginald Schlattner), Făgărașul nu a avut de suferit de pe urma războiului, însă a fost nevoit să se acomodeze noului regim. Croitorii, cizmarii, pălărierii, tâmplarii, tinichigiii, zugravii, geamgiii, frizerii, fotografii, remaiezele, plăpumarii, își reluaseră lucrul în fostele lor ateliere. Foste ale lor, pentru că între timp le dăruiseră noii cooperative. La Alimentara găseai ulei la butoi şi marmeladă, la Curtea de Fier puteai cumpăra cuie şi sobe Vesta, iar cei doi fraţi evrei care ţineau prăvălia de stofe, vindeau în acelaşi loc, stambă şi doc. Cofetăria Embacher, ale cărei prăjituri ajunseseră cunoscute înainte de război în toată Europa (amintește de ea și Nicolae Steinhardt în “Jurnalul fericirii”), devenise Cofetăria Liliacul, dar prăjiturile erau preparate după aceleași rețete. În schimb din restaurantul Cocoşul Alb nu a rămas decât uriașa emblemă pictată pe calcanul clădirii. Oraşul o ducea destul de bine datorită Combinatului Chimic, construit înainte de război şi unde se fabricau explozibili. Totuşi, nu trecea an în care trinitroglicerina să nu spargă geamurile în oraş şi să nu ia vieţile câtorva nenorociţi obligaţi să lucreze în secţiile “speciale”.
Cetatea Făgăraşului, a rămas la locul ei, dar se chinuie să supravieţuiască. Sute de ani, cetatea a fost reședința mai multor principi transilvani, dar pe aici au trecut şi Mihai Viteazul şi Doamna Stanca. Habsburgii au transformat-o în cazarmă şi închisoare militară. Tot ca închisoare a fost folosită şi sub regimul comunist, până în 1960. Copil fiind, nu prea ştiam ce se întâmplă în cetate. În timp ce noi ne “dam” nepăsători cu patinele pe lacul îngheţat din jurul cetății, mulți făgărășeni care aleseseră să lupte împotriva comunismului sau dintre cei care i-au ajutat, zăceau închiși acolo. Cei care locuiau în jurul cetății erau treziți noaptea de urletele deținuților politici bătuți sau torturați. Doctorul care ar fi trebuit să-mi scoată polipii, a dispărut de la o zi la alta și a făcut ani grei de puşcărie pentru că ajutase partizanii din munţi. Ultimele grupuri ale rezistenţei din zona Făgăraşilor au fost “lichidate” de abia la sfârşitul anilor ’50. Fostul meu coleg de liceu și prieten, Ionel Ciupea, acum istoric, continuă să descopere, fotografii îngălbenite de vreme ale partizanilor ucişi, fotografii uitate pe pereţii odăilor din faţă ale caselor din satele din jurul Făgăraşului.
Centrul vieții culturale era Cinematograful Negoiu, cu un film pe săptămână, trei sau patru reprezentații zilnice, precedate de un jurnal de actualități, într-o sală mirosind a petrosinul cu care era curățată dușumeaua. Povești romantice de capă și spadă cu Jean Marais, alternând cu filme rusești, despre eroi roșii, nimicindu-i pe albii cei răi. Dar și primele filme românești cu Birlic, Giugaru, Beligan,… ce actori! Acolo am văzut și documentarul artistic “Lumea Tăcerii” a lui Cousteau. Radu Anton Roman, absolvent și el al Liceului Radu Negru, îmi povestea cum a văzut toate reprezentațiile. Patruzeci de ani mai tarziu, Cousteau îl invita pe Radu să îl însoțească în Deltă, în una din utimele sale expediții. După Lumea Tăcerii, un alt documentar extraordinar, Mondo Cane! Cetatea Fagarasului avea oricum o faimă a cruzimii, fiind vestită pentru îmbrățișarea mortală a Fecioarei de Fier.
Vara, aveam de ales între Oltul înroșit de reziduurile de la Colorom Codlea și râul Berivoi, mirosind a fenolul vărsat de Combinatul Chimic, pe care îl traversa. De cum vremea se încălzea, se deschidea sezonul pe Corso. Pe o alee care se întinde de-alungul a doua din laturile pieții din centrul Făgărașului, vreo 100 m în total, în fiecare seară, timp de aproape trei ceasuri, câteva sute de făgărășeni defilau încolonați câte 5-6 pe un sens și tot atația în sens contrar. Puteai astfel, într-o tură completă, să-i vezi pe toți, cine mai e cu cine, cine e nou venit și cine lipsește. Se pare că în majoritatea orașelor transilvane exista un Corso, nu am reușit să aflu când și cum au apărut. În absența altor mijloace de informare, Corso-ul era locul unde puteai afla tot ce se petrecea în oraș; care și-a mai luat o Java sau un MeZeu, că de automobile particulare nu putea fi vorba, erau vreo doua-trei în tot orașul; cine și ce a mai prins în Olt, un somn care nu încăpea în căruță sau o duzină de cleni de o juma de chil; unde și ce s-a mai băgat, salam italian în Combinat sau măsline la cooperativa din Hurez. Despre politică nu prea aveai ce discuta, politica nu exista. Pe la zece seara, forfota de pe Corso înceta, tinerii care vroiau intimitate se retrăgeau pe promenada din jurul cetății, mai slab luminată și cu bănci, adulții poposeau la grădina Mexico, cei mai în vârstă plecau acasă.
În anii ’70 începe mutilarea orașului. Niște autorități imbecile (ce-i drept, niciodată Făgărașul nu a avut parte de gospodari înțelepți), au decis că orașul trebuie modernizat. Râul Berivoi, Dâmbovița Făgărașului, care traversa orașul dându-i un farmec aparte, este făcut vinovat de inundațiile din 1970 și este mutat în afara orașului. În vechea albie și luncă a râului se construiesc blocuri în care se mută muncitori aduși din toată țara dar și țărani din satele din jurul Făgărașului, veniți ca să lucreze în Combinatul Chimic. Făgărașul devine un oraș muncitoresc. În aceeași perioadă emigrează majoritatea sașilor din Făgăraș.
Jumătate din oraşul vechi, cu clădiri de sute de ani, este făcut una cu pământul ca să lase loc unui fel de Bulevard al Victoriei Socialismului, care taie oraşul în două şi care este flancat de nişte blocuri oribile. Ce nu au reușit să termine comuniștii, au desăvarșit autoritățile de după revoluție. Astăzi, în fosta cofetărie Embacher/Liliacul, funcționează o sală de fitness, pe Cinema Negoiu este pus un lacăt, iar Corso-ul a devenit pe jumătate parcare, pe cealalta jumătate au aparut terase. Pe locul unde a fost Cocoșul Alb s-a construit o catedrală. Combinatul a ajuns un fel de zombi care mai ucide din când în când hoții imprudenți care se aventurează în ce a rămas din fostele secții speciale.
Nu știu însă prin ce minune, tot prin anii ’70, începe restaurarea cetăţii, proiect căruia prietenul meu, arhitectul Radu P, tot un absolvent Radu Negru, i-a dedicat mai bine de 40 de ani. Nu i-a fost usor. Acelorași autorități le-a venit ideea neghioabă să îngroape, langă zidurile cetății, tot molozul rezultat din demolarea clădirilor vechi. Imaginea cetății medievale cu ziduri ieșind direct din apa lacului de apărare, a fost alterată cu brutalitate. Dar ce mai conta, când oricum noile blocuri arată ca dracu lânga vechea cetate. Concesiuni suspecte, întârzie restaurarea anumitor zone ale cetății care se pot degrada iremediabil. Restaurarea nu s-a terminat încă şi va mai dura, pentru cetate nu se găsesc bani.
La începutul anilor ’60, din difuzoarele Radioficării, am putut auzi printre cântecele care ne îndemnau să “îi croim vieţii nou făgaş” și vocea Mariei Tănase, a cărei mamă era originară din satul Cârţa (de unde provenea şi Badea Cârţan) de lângă Făgăraş, o voce care s-a stins în 1963, dar a cărei magie nu am ştiut şi nu ştim să o preţuim cum ar trebui. O muzică cu nimic mai prejos decât blues-ul elitelor iniţiate. Cantecul “Blestem – Cine iubeşte şi lasă”, care se pare că a fost cules din satul Drăguş, tot de lângă Făgăraş, a fost înregistrat prima oară în 1936, la casa de discuri Columbia. Mamei îi plăceau foarte mult cântecele Mariei Tănase.
Sunt originar din Fagaras. Tatal meu a fost unul dintre meseriasii autonomi din Fagaras. Era sepcarul care era cunoscut pâna dincolo de Avrig, între anii ’60 – 1986, anul decesului sau.
Detineti cumva fotografii ale Gradinii Restaurantului Ardealul, fost Mexico ?
Am trecut prin Fagarasul copilariei în 2017, si n-am avut curaj sa opresc sa ma uit împrejur. Cum spuneti dumneavoastra, blocurile oribile precum si catedrala care iertata-mi fie ignoranta, nu vad a avea vreo legatura cu traditia româneasca si nici cu crestinismul românesc, în loc sa înfrumuseteze orasul, odinioara cu personalitate calda de oras linistit de provincie, a ajuns oribil de occidental, fara pic de personalitate.
Textul dumneavoastra este impresionant si trezeste amintiri placute celor ca mine, care în timpul copilariei n’aveam alta treaba decât joaca în parcul din centrul orasului si / sau o “expeditie” în “Dardanica” (malul împadurit al Berivoiului din spatele curtii Liceului Radu-Negru).