My sixties (2). Liceu și rock-and-roll
Articol aparut pe site-ul hotnews.ro
Liceul Radu Negru din Făgăraș este școala la care am învățat din 1953 pana in 1964, toate cele unsprezece clase care se făceau pe atunci. Se numea Școala Generală Nr.1, acum a devenit colegiu național. Liceul Radu Negru este urmașul unei școli cu predare în limba română, înființată acum 150 de ani de Ion Codru Drăgușanu. Clădirea școlii are mai mult de o sută de ani și rămâne una din cele mai impunătoare și frumoase construcții din Făgăraș. Înfațișarea școlii a rămas aproape neschimbată, se pare că a supraviețuit și stejarul secular din spatele clădirii. Stejarul mi se părea uriaș, oricum încăpeau lesne în jurul lui câțiva băieți, care se puteau distra hăituind păianjenii prin crăpăturile scoarței bătrânului copac. De aceeași atenție se bucura și o lespede funerară foarte veche, ajunsă nu se știe cum acolo, piatră recuperată între timp de muzeul din cetate. Școala era bine dotată, avea un depozit de materiale didactice pentru biologie, inclusiv mulaje anatomice înfricoșătoare, încăpere în care intram cu teamă și unde era un miros ciudat pe care nu l-am putut uita; un laborator de chimie cu materiale și aparate dăruite de Combinatul Chimic și o sală de gimnastică destul de mare pentru vremea aceea, sală în care puteam juca voley și baschet.
În prima zi de școală, abecedarul m-a întâmpinat cu rânjetul de tătuc ocrotitor al lui Stalin, care de fapt murise cu câteva luni înainte. In clasa a IV-a am fost făcut pionier. Acum câțiva ani Mircea V, un fost coleg de școală primară, mi-a povestit că a plâns când a aflat că a fost exlus de pe lista celor care meritau să devină pionieri. Asta pentru că era fiul morarului din Hurez, un chiabur. In rest politica se rezuma la portretele celor 4 părinți ai comunismului: Marx, Engels, Lenin și Stalin și ai membrilor CC ai PMR în frunte cu Gh. Gheorghiu Dej, care erau atârnate prin sălile de festivități sau erau purtate la 1 Mai și 23 August, zile în care mâncam cremvurști și înghețată în parcul orașului. Activiștii și securiștii erau ocupați cu rezistența din munți.
Tetea, Barră, Lady, Coșca, Blegu, Nea Mișu, Basu, … profesorii mei din liceu, oare cum se numeau ei în realitate? Poreclele erau singura impolitețe pe care ne-o permiteam, le-am purtat un respect deosebit toata viața, alături de părinți. Nu greșesc dacă spun că ce-am învățat în liceu m-a făcut să devin ceea ce sunt. Nu-mi aduc aminte să fi urât vreo materie. Am învățat pe de rost Luceafarul și puteam recunoaște constelațiile de pe cer (îmi sunt familiare și acum). Atunci am aflat că “piciorul cocoșului” se numește de fapt “ranunculus acer”, că ne tragem din maimuță, și nu văd de ce asta ar fi cel mai îngrozitor lucru și nici de ce l-ar supăra pe Dumnezeu. Geografia și istoria au făcut din mine un colecționar de hărți vechi. În studenția de la politehnică și apoi ca inginer m-am bazat pe matematica de care mă îndrăgostisem în liceu (am fost olimpic). Chiar și din cartea de filozofie am putut afla că, în afară de Marx și Engels, existau și alți filozofi, “idealiști” care trebuiau combatuți de pe pozițiile materialismul dialectic. Într-o ediție “Biblioteca pentru toți”, dinainte de război, ascunsă în pod, am găsit “Așa grăit-a Zaratustra” a lui Nitzche. Tot în pod am găsit și romanul “Huliganii” al lui Mircea Eliade. Am descoperit cu uimire cât de asemănătoare erau frământările noastre cu cele ale generației de dinainte de război, generația părinților noștri, când erau și ei tineri. Războiul și apoi comunismul au sugrumat cu brutalitate exaltările și visele lor.
Cred că eram în prima clasă de liceu (clasa a VIII-a “generală”) când tata mi-a arătat cum să mă rad, cu lame de ras care trebuiau ascuțite într-un pahar de sticlă și montate apoi în aparatul de ras, și m-am simțit stânjenit văzându-l mai emoționat decât mine. Tot pe-atunci am început să mă uit altfel la colegele de clasă cărora le apăruseră sânii. Nici vorba de sex. Cel mult un petting chinuit în ultimul rând la Cinema Negoiu. Pentru educație sexuală, nu am avut decât romanul “Elevul Dima dintr-a șaptea” de Mihail Drumeș, apărut înainte de război, la vremea aceea interzis, dar citit pe sub bancă, iar ca material didactic, desenele obscene din closetul școlii.
La ”ceaiuri” dansam pe muzica înregistrată pe benzile unui magnetofon (o noutate la vremea aceea) pe care colegul și prietenul meu Gelu S îl primise de la unchiul lui din America. Habar nu aveam atunci cine erau interpreții, am aflat mai târziu: Chuck Berry, Bill Haley, Carl Perkins, Elvis Presley, Buddy Holly, Jerry Lee Lewis. Suna cu totul altfel decât „muzica uşoară” pe care eram obligaţi să o ascultăm la Radio București, cu tractoriste şi macarale. Era rock-and-roll.
Dacă muzica o puteam asculta, redată de magnetofon, cum naiba am învățat figurile dansului? Probabil din filmele cu Elvis Presley (Veselie la Acapulco) si Cliff Richard (Tinerii) care prin nu știu ce minune au ajuns și la Făgăraș și le-am văzut la Cinema Negoiu.
Ca să dansezi rock-and-roll aveai nevoie de nişte calităţi de-a dreptul sportive. Nu oricine putea face faţă tempoului foarte rapid, iar acrobaţiile partenerilor presupuneau o sincronizare perfectă. Asta a făcut să apară versiunea “twist” cu un tempo mai redus şi cu un dans în care partenerii se eliberau unul de celălalt, ca să se “înșurubeze” fiecare, pe cont propriu, în ringul de dans.
Oficial ne distram la „reuniunile tovărăşeşti” ţinute în cantina de la subsolul şcolii. Se pare că rock-and-roll-ul nu se prea potrivea cu rigorile moralei utemiste, devreme ce am fost “înfierat” într-o caricatură la „gazeta de perete”. Dar nu era cel mai rău lucru, de vreme ce însuși Elvis Presley apărea filmat la televiziune numai de la brâu în sus, pentru a nu-i fi văzute picioarele, pe care le mişca prea indecent.
La începutul anilor 60, rock–and–roll-ul cântat de interpreţi acompaniaţi de formaţii combo având în componenţă instrumente de jazz, face loc unor formule şi sonorităţi noi. În 1962 ştafeta este preluată de Beatles şi de celelalte trupe asemenea lor, care cântau un rock-and–roll diferit de cel tradiţional. Cand i-am auzit prima data, la Radio Monte Carlo, prin 1963, cu o piesa intercalată între Tino Rossi și Dalida, mi-am dat imediat seama că asistam la o adevărată revoluție.
Spiritul acelor ani, cu toate că noi, aici, am trăit în altă lume, l-am regăsit în filmul Greese, făcut 10 ani mai târziu, în 1978, film pe care din păcate l-am văzut de abia după 1989.
1964, bacalaureatul (i se spunea examen de maturitate) la 9 materii, sau 10, nu-mi aduc bine aminte câte. 1964 a fost și anul în care m-am despărțit de Miciurin si Lâsenko, Lomonosov si Popov, Șolohov și Gorki, Makarenko și Stahanov, de Boris Polevoi și de “Timur și baieții lui”. Mai târziu am aflat ca au existat și Ilf și Petrof, Boris Pasternak, Bulgakov. Profitând de conflictul dintre comuniștii ruși și cei chinezi, PMR își declară neutralitatea, în fapt independența față de “tutela frățească” a URSS, printr-o Declarație din aprilie 1964, rămasă celebră. Era pentru prima oară când asistam la niște gesturi politice importante. Pentru Bac nu a mai trebuit să învăț o întreagă carte de Socialism Științific, ne-au ajuns cele câteva pagini de ziar ale Declarației. Era prea târziu însă să mă scape de limba rusă obligatorie pe care am învățat-o timp de 7 ani. Păcat că dragostea cu forța pentru poporul rus “eliberator”, ne-a făcut să urâm limba în care Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Puskin, Lermontov, au scris una din cele mai mari literaturi ale lumii.
In perioada studenției de la Bucuresti, vacanțele le petreceam la Făgăraș, cu foștii colegi de liceu. Apoi obligațiile profesionale și cele legate de noua mea familie din București, m-au făcut să-mi răresc vizitele. Pe foștii colegi, îi întâlneam din ce în ce mai rar. S-au răspândit în toată țara sau au plecat prin lume, cei mai mulți în Statele Unite.
Cu siguranță, există motive serioase să spunem că înainte de 1989, comunismul a fost cea mai neagră perioadă din istorie, dar în copilaria și adolescența mea la Făgăraș am trăit cele mai fericite momente din viață. Revin la Făgăraș de vreo doua ori pe an, în casa copilăriei mele, pe care am păstrat-o. Trec pe lângă casele vechilor colegi de școală, cele care au mai rămas, încerc să-mi provoc amintirile, dar în zadar, totul e blurat. Acum cațiva ani m-a oprit pe stradă o bătrânică care mi-a zâmbit și m-a întrebat: “Nu mă recunoști? Sunt Viorica, stăteam în banca a doua”