My sixties (1) Contracultura
Anii ’60. În 1964 absolveam liceul la Făgăraș iar în 1969 terminam facultatea la București. Nu aveam cum să știu atunci că urma să fiu contemporan cu unele din cele mai importante schimbări în peisajul cultural al secolului XX.
Lumea încă nu îşi găsise un echilibru geopolitic, în zone întregi războiul de fapt nu se terminase: Coreea, Vietnam, teritoriile coloniale, orientul apropiat. Între foştii aliaţi se declanşează un nou război, de data aceasta “rece”, dar nu mai puţin distructiv. În timp ce țările socialiste, sechestrate în “lagărul” condus de URSS, porniseră la construirea unei societăți “perfecte”, după modelul marelui popor sovietic-frate, în „lumea liberă” a statelor capitaliste, de care eram despărțiți de o „cortină de fier”, generația care a trăit mizeria depresiunii, apoi a războiului și a fost nevoită să îndure eforturile reconstrucţiei, se străduia din răsputeri să revină la modul de viață interbelic. Și chiar a reușit într-o oarecare măsură. Dar vechile probleme rasiale, chestiunea drepturilor civile, rămase nerezolate, la care se adaugau nemulțumirile create de războiul din Vietnam, produc tensiuni sociale din ce în ce mai acute. În anul 1968 tot occidentul a fost zguduit de proteste ale studenților la care pentru prima dată apare posterul cu celebra poză a lui Che Guevara. Noua generație, cea a celor născuţi după război, opune establishment-ului o adevarată “contracultura”, care are puternice accente de stânga și care contestă tabuurile instituite de sistem, cu alternative care șocheaza noua clasă de mijloc ipocrită și pudibondă. Forme de contracultură găsim în artele plastice (pop-art), în muzică, în film. În SUA, în rândul tinerilor, ia naștere mișcarea hippie. Femomenul contracultural cuprinde perioada dintre asasinarea Președintelui John F. Kennedy în 1963 și mijlocul anilor ‘70, când se termină razboiul din Vietnam.
În acei ani s-au născut aproape toate formele muzicii pop şi rock pe care le ascultă şi tinerii de astăzi. Rock and roll-ul, născut la mijlocul anilor ’50, în Statele Unite, a fost de fapt prima manifestare antisistem a tinerilor americani. Era dansat de toți tinerii, indiferent de rasă, spre oroarea celor mai în vârstă care nu îl înțelegeau. Rock and roll-ul traversează Atlanticul și apoi Cortina de fier și ajunge să fie dansat și la noi.
La începutul anilor ’60, rock and roll-ul este preluat de trupa Beatles, care îl împrospătează în stilul lor. Beatles-ii și alte trupe britanice “invadează” Statele Unite detronându-l pe Elvis Presley, regele absolut al rock and roll-ului. Concertele acestor trupe se transformă în isterii în masă ale tinerilor adolescenți, manifestări greu de controlat.
Însă protestul tinerei generații era poate cel mai bine exprimat de muzica folk, reprezentată de interpreți ca Bob Dylan (care primește Premiul Nobel pentru literatură, 55 de ani mai târziu), Joan Baez, Donovan și alții, o muzică stil baladă, cu o linie melodică accesibilă, susținută în special de instrumente acustice. Textele însă, transmiteau de cele mai multe ori puternice mesaje sociale și antirăzboinice.
Tot de peste ocean ajunge în Europa, mai precis în Marea Britanie, și blues-ul, care este preluat într-o maniera personală de interpreți și trupe britanice, dand naștere unui british blues specific, din care se va naște apoi muzica rock, de fapt blues-rock-ul.
Piesa, aflată și acum pe unul din primele locuri în clasamntele de muzică rock din toate timpurile, ar putea fi considerată un imn al contraculturii.
În 1965, Beatles își șocheaza fanii trecând de la rock and roll-ul clasic, cu o muzică simplă și accesibilă, la un nou stil muzical, mai elaborat, cu utilizarea unor instrumente clasice sau exotice (sitar, tabla), stil care este denumit psihedelic. Și nu neapărat pentrucă consumul de droguri devenea din ce în ce mai popular în rândul interpreților de muzică pop-rock și al publicului lor, ci mai degrabă deoarece muzica psihedelică ar putea induce stări similare cu cele produse de droguri.
Până la urmă muzica rock a fost cea mai atinsă de efectele psihedelice (psychedelic-rock)
Momentul de vârf al contraculturii a fost mișcarea hippie, o mișcare a tinerilor americani care nu acceptau stilul de viață impus de establishment, refuzau să se înroleze și să plece în Vietnam, traiau în comunitați unde adoptau un mod de viața auster, dar se bucurau de libertate, inclusiv de libertatea sexuală (Make love, no war!) și, nu se putea altfel, deveneau consumatori de droguri. În realitate drogurile reprezentau pentru tineri un refugiu în fața agresiunilor sistemului.
Piesa „San Francisco (Be Sure To Wear Some Flowers In Your Hair)”, devine un fel de imn al mișcarii hippie – Flower Power
Evenimentele care au generat contracultura în occident, dădeau apă la moară propagandei comuniste de la noi, vezi bine erau fenomene specifice unor regimuri capitaliste opresive și inumane care nu ofereau omului nicio perspectivă, în comparație cu „viitorul luminos” pe care ni-l puteam construi noi, călăuziți de „înțeleptul” partid comunist și apărați de tentațiile occidentului depravat, de aripa ocrotitoare a securitații. Așa că ceva din contracultura occidentală a fost lăsată să ajungă și la noi.
După moartea lui Gheorghiu-Dej, în 1965, am avut parte de o oarecare relaxare. Ceauşescu, de curând instalat la conducerea României, devenea popular condamnând reprimarea cu brutalitate a Primăverii de la Praga de către trupele Pactului de la Varşovia, conduse de URSS, care invadaseră Cehoslovacia în 1968, acțiune la care însă Romania a refuzat să participe.
Regimul părea să devină chiar frecventabil. Fumam Kent și beam gin și Pepsi Cola, puteam să ne procurăm chiar și blugi (originalii costau între 100 și 200 lei). La Cinematecă vedeam filmele lui Antonioni și Felini și filme ale tinerior “furioși” englezi. Îi citeam pe Boris Vian, Herman Hesse, Faulkner, teatrul american dar şi pe Mircea Eliade. A fost publicată chiar și “Critica rațiunii pure” a lui Kant. După atâta Marx …
Aparenta relaxare a încurajat apariția unor forme de contestare a regimului, am avut și noi o contracultură a noastra. Apăruse o generație nouă de regizori și actori de teatru care aveau curajul să se exprime cu aluzii critice la adresa sistemului. Filmul „Reconstituirea” din 1968, al regizorului Lucian Pintilie, este retras la puțin timp după lansare, am apucat totuși să-l văd. Piesa „Revizorul” a lui Gogol, regizată tot de Pintilie la Teatrul Bulandra condus de Liviu Ciulei, având-ul pe Toma Caragiu în rolul principal, este interzisă dupa trei reprezentații. Aluziile la birocrația administrației comuniste erau prea transparente. Iluzia de libertate nu a ținut mult. Cu ocazia unei vizite în țări comuniste din extremul orient, printre care China și Coreea de Nord, Ceaușescu constata că modelul coreean s-ar potrivi mai bine cu ce își imagina el că-și doreau cel mai mult românii, lansează tezele din iulie 1971 (minirevoluția culturală) și pornește cu o determinare demnă de o cauză mai bună să ne coreenizeze: adularea conducătorului iubit, tăierea contactelor culturale cu occidentul, o economie butaforică. Scriitori tineri care își permiseseră atitudini critice la adresa regimului: Paul Goma, Dumitru Țepeneag, Alexandru Ivasiuc, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Augustin Buzura dar și mai bătrânii Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu și Geo Bogza sunt ostracizați. Petru Popescu „fuge” din țara, iar Paul Goma este practic exilat. O formă de protest însă nu a putut fi reprimată, bancurile cu Nea Nicu.
În post-ările urmatoare vă voi spune cum am perceput eu, aici: blues-ul britanic, rock-ul, psichedelia, mișcarea hippie.