Capitalismul financiar și crizele sale

„Indicatorii de piaţă arată aproape la fel cu cei dinaintea crizei Lehman, în schimb lecţiile crizei par să fi fost uitate” le spunea mai marilor lumii, strânşi la Davos la sfârşitul lui ianuarie, William White, fost economist şef la BIS, actualmente şeful Comitetului de evaluare economică a OCDE. Afirmaţiile lui au picat cam prost în euforia generală produsă de vestea că economia mondială înregistrează cel mai rapid ritm de creştere din ultimul deceniu. Creşterea va continua să depăşească aşteptările, iar criza financiară ar trebui în sfârşit uitată. După nici două săptămâni însă, asistăm la cele mai spectaculoase căderi ale burselor de după 2010, evenimente care par să confirme temerile lui White (cei drept, nu numai ale lui).

Acum 10 ani, economistul Nouriel Roubini s-a găsit să strice petrecerea celor îmbătaţi de iluzia banilor mulţi, anunţând că urmează o criză, motiv pentru care a fost „răsplătit” de The New York Times cu porecla „Dr. Doom”, după numele maleficului personaj aducător de veşti rele. În cartea „Economia Crizelor”, publicată în 2010, Nouriel Roubini şi Stephen Mihn, încearcă să demonstreze că, începând cu legendara criză a bulbilor de lalea din secolul al XVIII-lea şi trecând prin Marea Depresiune din 1929, majoritatea crizelor, inclusiv cea recentă, sunt în realitate rezultatul unor excese financiare. Ar trebui adăugat doar că, de data aceasta, comportamentele iraţionale ale unor indivizi înnebuniţi dupa câştiguri, au fost instituţionalizate prin transformarea sistemului financiar în industrie financiară.

Noile industrii ale banilor şi marele cazinou   

Poate ar fi bine să ne aducem aminte, cum s-au petrecut de fapt lucrurile. Timp de secole, bancherii se dedicaseră cu onestitate servirii clienţilor, băncile fiind considerate unele din cele mai conservatoare instituţii. A venit însă momentul în care veniturile din activităţile tradiţionale nu le mai erau de ajuns şi lăcomia a învins prudența. Pentru a stimula creditarea aducătoare de venituri, au fost relaxate condiţiile de acordare a creditelor, în special ale celor ipotecare, dar şi ale celor de consum, iar când s-au epuizat toţi banii din depozite, au fost creaţi, din nimic, printr-un artificiu demn de curiozităţile matematice ale ziarelor de duminică, aşa-numiţii „bani bancari”, băncile ajungând de fapt să împrumute de mai multe ori aceeaşi bani. Volumul de credite a sporit foarte mult, ceea ce a dus la creşterea vulnerabilitaţilor provocate de riscul de credit. Pentru a se putea încadra în limitele de solvabilitate stabilite de reglementările Basel, băncile trebuiau să scape de credite. Cum? Simplu.  Datoriilor le-au fost asociate titluri („securitizare”), dupa care acestea au fost puse în vânzare pe pieţele financiare. Ideea fusese brevetată de Enron, cea mai mare companie de electricitate din SUA, care falimentase cu ceva timp în urmă, tocmai ca rezultat al aplicării unor asemenea practici. Singura piedică o reprezenta legea Glass-Steagall Act adoptată în SUA după criza din 1929, lege prin care băncilor comerciale le erau interzise activităţile investiţionale şi de asigurări. Noua industrie a banilor reuşeşte să obţină abrogarea legii în 1999; era „depăşită” şi devenise o frână în calea „inovaţiilor financiare”.

În laboratoarele secrete din subteranele băncilor, o armată de „băieţi deştepţi” a fost pusă să lucreze de zor la elaborarea unor produse financiare atât de complicate încât nici conducătorii acestor instituţii nu le mai puteau înţelege, darămite cei care le cumpărau. În aceste „produse structurate” erau ascunse şi „active toxice”, majoritatea bazate pe credite ipotecare „subprime” cu şanse foarte mici de a mai fi recuperate. Şi pentru ca eventualii cumpărători să fie complet liniştiţi, au fost „inventate” de-acum celebrele produse derivate CDS, un fel de contracte de asigurare împotriva riscului de credit. Cu riscurile dizolvate în produse structurate şi apoi asigurate cu CDS-uri, totul părea Ok. „Învestitorii” s-au lăsat înşelaţi şi de „respectabilele” agenţii de rating, care au apreciat că noile „produse” sunt de cea mai bună calitate (AAA), numai bune de cumpărat. Dacă datoriile puteau fi vândute prin transformarea lor în titluri, cu ajutorul instrumentelor derivate se puteau vinde şi riscurile. Nimeni nu voia însă să recunoască faptul că nici produsele structurate, nici derivativele nu eliminau de fapt riscurile, le mutau doar în altă parte.

Băncile s-au implicat agresiv în tranzacţionarea noilor produse financiare, devenind în scurt timp cei mai importanţi actori pe pieţele financiare. În realitate numai vânzările iniţiale ale acţiunilor unei companii (IPO) pot fi considerate investiţii în economia reală. Restul tranzacţiilor speculative de pe aşa numitele „pieţe secundare” sunt de fapt doar nişte pariuri. Ca la orice joc de pariuri, banii trec de la un jucător la altul, fără un câştig sau o pierdere globală. Este de fapt un joc cu sumă nulă, totalul sumelor câştigate fiind egal cu totalul sumelor pierdute. Pieţele financiare s-au transformat în uriaşe cazinouri prin care băncile au ajuns să ruleze sume imense, care depăşeau de câteva ori PIB-ul mondial! Şi nu oricare bănci, ci cele mai mari, cele mai importante. În anul 2007, sistemul financiar mondial era dominat de un număr de cca. 30 de instituţii (jumătate în UE), adevărate „conglomerate financiare” ale căror active s-au dublat în anii dinaintea crizei, ajungând la valori cuprinse între 100 şi 2000 miliarde dolari, respectiv, euro. Gradul avansat de integrare structurală şi operaţională făcea ca, în contextul reglementărilor existente, să fie aproape imposibilă falimentarea acestor „instituţii financiare sistemic importante” (SIFI), de-acum cunoscutele instituţii too-big-to-fail, fără a afecta stabilitatea întregului sistem financiar şi economic.

Spre norocul nostru, dacă se poate spune aşa, nu avem nici o bancă de „importanţă sistemică”, iar la noi, piaţa noilor produse financiare este aproape inexistentă. Ce-i drept, unora le-ar fi plăcut să se joace cu instrumente financiare complicate şi acum sunt preocupaţi, nevoie mare, de a ne scoate din ignoranţă. În fond, de ce să nu avem şi noi faliţii noştri, nu? Probleme au fost generate doar de relaxarea condiţiilor de acordare a creditelor („creditul cu buletinul”, „prima casă”) iar acum băncile încearcă să scape de creditele neperformante. Sistemul nostru bancar nu a fost generator de criză, în schimb am avut de suferit de pe urma tzunami-ului provocat de criza altora.

În anii de dinaintea crizei, industriile financiare au înregistrat creşteri spectaculoase, veniturile acestor industrii ajungând să reprezinte în medie 15% din PIB, iar în unele ţări, printre care şi Marea Britanie, aproape jumătate din PIB. În realitate, bucurându-se de un acces privilegiat la resursele financiare, băncile au intrat într-o competiţie neloială cu economia reală, devenind în acelaşi timp şi arbitrii şi jucători. Capitalismul nu mai este ce a fost, a devenit un capitalism financiar. În aceste condiţii nu trebuie să ne mire faptul că în economia reală a început să se manifeste un proces invers, de dezinvestire. Keynes avertizase că este total în neregulă ca „dezvoltarea unei ţări să devină produsul secundar al activităţilor unui cazinou”.

Până la urmă, bula imobiliară americană, care crescuse peste măsură, a plesnit, băncile au realizat brusc că, în mare parte, activele lor, cu care de altfel se mândreau foarte tare, se transformaseră pe neaşteptate, în active „toxice”, de o valoare incertă. Iar contractele CDS cu care fuseseră „asigurate” au devenit executabile şi cei care pariaseră pe creşterea valorii activelor s-au trezit că au de achitat sume imense de bani. Acest fapt a determinat în realitate criza de lichidităţi şi nu dorinţa de a avea o locuinţă a unor bieţi naivi, care nu şi-au evaluat corect capacităţile financiare şi au avut nesăbuinţa de a apela la credite.

„… să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica…”

Pentru a ieşi din criza pe care de fapt bancherii au provocat-o, au fost aplicate cele mai „neconvenţionale” măsuri, care ar întoarce în mormânt pe oricare din clasicii capitalismului şi ar stârni invidia celor mai zeloşi adepţi ai planificării economiei. Sume imense de bani, care depăşeau jumătate din PIB-ul mondial, au fost „aruncate din elicopter” pentru salvarea băncilor, ca acestea să redevină, chipurile, capabile să finanţeze economia reală. Ca să nu se repete ceea ce s-a întâmplat în 1929, sistemul financiar trebuia resuscitat rapid şi ţinut în viaţă cu orice preţ, în speranţa că economia nu va apuca să simtă ceva. Ben Bernanke, noul şef al Rezervei Federale, îi promisese lui Milton Friedeman că nu va mai repeta greşeala din 1929, când Fed lăsase lucrurile în voia lor, fără să intervină în nici un fel. De data aceasta, Trezoreria Americană a uitat complet de „mâna invizibilă” a lui Adam Smith, care ar fi trebuit să îndrepte automat lucrurile şi, în mare grabă, a intervenit cu hotărâre. Probabil pentru a justifica acţiunile fără precedent întreprinse, a fost pus la cale şi tot circul cu falimentul băncii Lehman Brothers. După toate cele întâmplate, mă gândesc dacă nu cumva focul a fost pus ca să se prevină răspândirea unui incendiu mult mai mare.

Au urmat 10 ani, în care organisme internaţionale, bănci centrale, s-au dat de ceasul morţii să salveze sistemul financiar şi economia mondială. S-a început, cu de acum cunoscutele acţiuni de tip bail-out, prin „paraşutarea” unor cantităţi imense de bani în băncile cu probleme. Numai că au fost salvaţi tocmai cei vinovaţi de producerea crizei, pe spinarea celor care au avut cel mai mult de suferit de pe urma ei. După cum am văzut, de data aceasta, criza de lichidităţi nu a fost provocată de retrageri masive de bani de către clienţii panicaţi. Aceştia au fost rapid anesteziaţi cu garantarea depozitelor, o altă măsură fără precedent, luată aparent în favoarea depunătorilor, dar în realitate destinată salvării băncilor. În ultimă instanţă banii provin tot de la contribuabili. Aceştia ajung astfel să îşi garanteze propriile depozite.

Pentru ca băncile să îşi poată relua activităţile, balanţele lor trebuiau eliberate de povara „activelor toxice”. Soluţia găsită a fost lansarea unor programe de „relaxare cantitativă” (quantitative easing) prin care unele bănci centrale, au decis cumpărarea de active cu probleme, după modelul achiziţiei de obligaţiuni de stat. În SUA, Rezerva Federală, a început din 2009 să cumpere de la bănci active în valoare de 85 de miliarde de dolari lunar. Programe similare au adoptat şi Marea Britanie şi Japonia. După multe ezitări şi controverse, în 2014, Banca Centrală Europeană lansează la rândul ei, un program de relaxare cantitativă în UE, propunându-şi să tipărească 60 de miliarde de euro lunar. La ce preţ s-au făcut aceste achiziţii nu am reuşit să aflu, dar probabil că la cine ştie ce preţ istoric, ca nu cumva băncile să piardă ceva. Oricum, la începutul crizei, băncilor li s-a permis să nu reevalueze imediat activele, fiind astfel încălcate flagrant principiile contabile. Programele de relaxare cantitativă nu s-au încheiat încă, dar nimeni nu ştie care ar putea fi efectele pe termen lung ale acestora.

De când s-a declanşat criza (în anul 2008), conducătorii G20 s-au întâlnit de 12 ori pentru a evalua situaţia şi pentru a se sfătui în privinţa măsurilor de îmbunătăţire a sistemului de reglementări, începând cu Acordurile Basel şi terminând cu protecţia consumatorului de produse financiare. Vreme de câţiva ani, nenumărate „comitete şi comiţii”, coordonate de nou-înfiinţatul Comitet pentru Stabilitate Financiară (FSB), au lucrat din greu la reglementări, publicând mii de pagini. Nici vorbă însă de măsuri radicale de felul celor adoptate în anii ’30, care au asigurat stabilitatea sistemului financiar mai bine de o jumătate de secol. Noile reglementări nu schimbă pe fond nimic. Rata de solvabilitate Basel a rămas aceeaşi, au fost impuse doar norme mai severe privind calitatea capitalului. Nu s-a renunţat la derivative, doar că tranzacţiile cu aceste instrumente vor trebui să devină mai „transparente” şi s-a decis înfiinţarea de contrapartide de compensare. Băncile comerciale vor putea să desfăşoare în continuare activităţi de trading, marele cazinou rămâne deschis. Sistemul bancar din umbră nu a fost reglementat. În primii ani după criză, se discuta de restructurarea profundă a băncilor, până la eliminarea totală a unor structuri de tip too-big-to-fail. Până la urmă, primele 50 bănci globale au „scăpat” doar cu vreo 850 miliarde $, pe care au fost nevoite să le „şteargă” din profit (amenzi, deprecieri, pierderi, costuri de conformare). Ce-i drept câteva bănci au fost naţionalizate, dar asta a însemnat de fapt salvarea lor. Nici unui responsabil pentru cele întâmplate nu i s-a clintit un fir de păr. Până la urmă lobby-ul bancar şi-a făcut datoria. Industria bancară îşi vede mai departe de afaceri ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Confreria bancară, bine organizată, funcţionează perfect. În componenţa organismelor de reglementare şi supraveghere găseşti numai nume legate mai mult sau mai puţin de industria banilor, actuali sau foşti preşedinţi şi directori de bănci, societăţi de asigurare, alte instituţii financiare, membrii ai organizaţiilor de contabili şi auditori. A trecut vremea când miniştrii de apărare erau obligatoriu numiţi din rândul militarilor. Şefii serviciilor secrete nu mai sunt neapărat spioni. Poate e momentul ca în conducerea băncilor centrale să fie „cooptate” şi persoane din afara sistemului.

O nouă criză? Sau aceeaşi criză, reîncărcată

Să vedem care a fost de fapt rezultatul măsurilor „neconvenţionale” aplicate de băncile centrale şi de guverne. În cadrul programelor de relaxare cantitativă valoarea achiziţiilor Fed a ajuns la peste 4.200 miliarde de dolari, iar BCE a cumpărat până acum active în valoare 2.500 miliarde euro. Prin aceste achiziţii, cam două treimi din totalul creditelor neperformante au trecut în proprietatea statului. Treimea rămasă împovărează în continuare bilanţurile băncilor. La un moment dat se avansase ideea creării unor bănci „rele”, sau „punte” (că „rele” nu dădea bine), entităţi care ar fi trebuit să rămână cu activele cu probleme. Prea puţine bănci au recurs însă la această soluţie. BCE cere acum băncilor comerciale, ca în doi ani, să rezolve complet problema creditelor neperformante, dar întâmpină opoziţia vehementă a acestora, pierderile rezultate din vânzarea sau provizionarea acestor credite ducând la diminuarea profitului. După încheierea programului de relaxare cantitativă, probabil că FED va scăpa de activele achiziţionate transferându-le unor structuri special constituite, gen Fannie Mae sau Freddie Mac.

Măsurile de stimulare a creditării au dus la creşterea în ultimii 10 ani, a datoriilor totale, publice şi private, cu cca. 30%. Aceste datorii depăşesc în prezent 230 de mii de miliarde de dolari (o treime datorie publică, două treimi datorii private), aproape de trei ori PIB-ul mondial. Cine şi când va plăti aceste datorii? Până acum nu a fost stabilit un prag al îndatorării care să fie considerat periculos pentru stabilitatea economiei. Achiziţiile prin programele de relaxare cantitativă s-au făcut cu bani „tipăriţi”, vorba vine, acum se foloseşte moneda electronică, sume uriaşe de bani putând fiind „introduse” în sistem cu un simplu „click”. Ca urmare a acţiunilor întreprinse de Fed, BCE şi alte bănci centrale, volumul masei monetare de dolari, euro, lire sterline, yeni, se pare că a crescut de câteva ori. Numai o mică parte din aceşti bani a ajuns în economia reală. Unde s-a dus restul banilor? Probabil că o mare parte din ei sunt folosiți la finanţarea activităţilor de trading financiar, fiind astfel alimentate noi bule financiare. Rolul bulbilor de lalea este preluat de noile monede virtuale. Cantităţi imense de bani sunt absorbite de diverse „găuri negre”, create de corupţie, comerţul cu droguri sau cu arme, terorism, majoritatea ascunse în aşa-numitele „paradisuri fiscale”. În realitate, economia mondială stă pe un depozit uriaş de bani, care a depăşit cu mult masa critică şi care a devenit o superbombă cu efecte greu de imaginat.  

În mod normal, surplusul de monedă ar fi urmat să producă inflaţie, ceea ce, spre mirarea tuturor, nu s-a întâmplat, fenomen pe care nimeni nu-l poate explica. Pe de altă parte, inflaţia a devenit dintr-o dată un fenomen dorit, stabilindu-se o ţintă de 2% pentru indicele de inflaţie. Se încearcă oare ca prin inflaţie să fie combătuta deflaţia care deteriorează valorile activelor atât de preţioase ale băncilor? Încă un mod de a le susţine pe spinarea noastră. Şi ultima găselniţă. Văzând că politicile monetare nu sunt suficiente pentru a stimula inflaţia, BCE propune, nici mai mult, nici mai puţin, decât majorarea salariilor! Până acum salariile erau indexate funcţie de creşterea preţurilor şi nu invers.

Fostul ministru de finanţe al Germaniei, Wolfgang Schäuble, artizanul politicilor de austeritate care au ajutat Germania să traverseze criza, dar demonizat de statele cu probleme din sudul Europei, omul care a reuşit să blocheze până în 2014 acţiunile de relaxare cantitativă, declara anul trecut, la părăsirea postului, că spirala vertiginoasă a datoriilor, creşterea volumului lichidităţilor care alimentează noi bule financiare, nerezolvarea problemei creditelor neperformante, reprezintă vulnerabilităţi care pot provoca oricând o nouă criză. Şi nu este singurul. Personaje importante, cele mai avizate cu privire la starea finanţelor mondiale: Christine Lagarde – şefa FMI, Janet Yellen – fosta (de acum) preşedintă Fed, Claudio Borio – economistul şef al BIS şi mai recent Jim Young Kim – preşedintele Băncii Mondiale, după ce încearcă să ne liniştească că economia mondială a revenit la creşterea mult aşteptată, ţin totuşi să ne avertizeze că nişte lebede negre, foarte rele, ne pregătesc o nouă criză. Să nu se zică, că de data aceasta, nu am fost preveniţi.

Ce ar putea fi făcut? Cât încă nu este prea târziu. Pentru ca economia reală să poată funcţiona este necesar şi suficient ca entităţile economice să aibă acces la un sistem de plăţi eficient şi să aibă posibilitatea obţinerii de credite pe termen scurt pentru finanţarea capitalului de lucru. Cu asta se ocupau de fapt băncile comerciale, până la sfârşitul secolului trecut. Acest gen de activităţi ar trebui să devină un fel de servicii de utilitate publică, prestate de instituţii financiare special constituite, structuri cu capital de stat şi/sau privat (tot au fost naţionalizate nişte bănci). Pentru economisirile populaţiei ar putea fi (re)create băncile de economii (saving banks), care să funcţioneze în baza unor reglementări proprii (aşa cum a fost CEC-ul înainte să fi fost transformat în bancă comercială). Depozitele ar urma să fie eventual garantate doar pentru aceste instituţii. Învestitorii-jucători, atât de înnebuniţi după câştiguri din tranzacţii speculative, nu au decât să continue să frecventeze actualele bănci-cazinou, care ar trebui însă trecute în categoria industriilor jocurilor de noroc, acolo unde de fapt le este locul şi să fie taxate ca atare. Iar americanii, dacă până la urmă reuşesc să „ocupe” Wall Street, ar trebui să se gândească cum să îl mute cât mai repede la Las Vegas.